Eugen, salut. Aș vrea să vorbim despre călătoria ta de studiu în Silicon Valley, mai ales că oamenii de afaceri și fondatorii de startupuri din Moldova nu ajung acolo chiar atât de des. Prima întrebare: cum ai ajuns acolo?

Acum studiez la Future London Academy. Este un program pentru lideri în domeniul designului. Și nu este vorba neapărat de design grafic – această școală nu are limite stricte. Să creezi o companie poate fi, la fel de bine, considerat un proces de design. Așa că acest program este despre a crea și a dezvolta.

Cine mai învață împreună cu tine?

Lideri ai unor companii mari și mai mici, ai unor echipe sau comunități. Și, apropo, și funcționari publici din țările de top ale lumii. Scopul Future London Academy este să le ofere liderilor cele mai proaspete cunoștințe, ca să-i pregătească pentru viitor.

Și ai ajuns în Silicon Valley ca parte a acestui program?

Da. A fost o perioadă de 10 zile de învățare intensivă în San Francisco, în care ne-am întâlnit cu tot felul de profesori. Cei mai mulți dintre ei sunt practicieni – în America, de obicei, predau oameni care au realizat ceva concret. Nu e nimic ieșit din comun ca un venture capitalist de succes să ajungă profesor la Universitatea Stanford. De altfel, el m-a impresionat cel mai mult. Dar, pe lângă el, am avut sesiuni cu fondatori de startupuri, antreprenori în serie și directori ai unor instituții financiare, cum ar fi Silicon Valley Bank, care în prezent gestionează active în valoare de 200 de miliarde de dolari.

Era prima dată când ajungeai în Silicon Valley?

Fusesem deja în Statele Unite, dar era pentru prima oară când vedeam San Francisco și Silicon Valley. Începutul călătoriei a fost emoțional. Presa locală anunța furtuni cu grindină în zona San Francisco, cum nu s-au mai văzut în ultimii 100 de ani. Totul era prezentat de parcă venea sfârșitul lumii. Dar când am ajuns acolo, San Francisco arăta ca Amsterdam într-o zi senină. Da, unele regiuni din stat au fost afectate serios de alunecări de teren, dar în oraș nu am văzut nicio distrugere. Era doar un oraș în care, din când în când, plouă. Și ăsta a fost primul meu „lesson” din această călătorie.

Cum ai formula această primă lecție?

Prima lecție – trebuie să fim atenți la mass-media modernă din țările dezvoltate. Acolo, evenimentele sunt adesea amplificate de câteva ori, mai ales în America.

Dacă a fost prima lecție, înseamnă că mai sunt și altele?

Încerc să structurez impresiile mele. Lecția a doua: investitorii sunt cu adevărat interesați doar de două lucruri – drive-ul fondatorului și TAM-ul.

TAM?

Total addressable market. Volumul total al pieței pe care se adresează produsul tău. Asta mi s-a părut ciudat. Noi suntem obișnuiți să evaluăm o afacere prin prisma produsului, a experienței clientului, a echipei. Dar în Valley investitorii petrec mai mult timp asigurându-se că TAM-ul este calculat corect, că piața este într-adevăr atât de mare cum promite antreprenorul. E ca un test cu hârtie de turnesol. Un antreprenor poate cunoaște foarte bine produsul său, dar dacă nu a estimat corect dimensiunea potențială a pieței, înseamnă că nu înțelege cu adevărat business-ul. Și al doilea lucru la care investitorii se uită – este drive-ul fondatorilor. Deci, repet: cel mai important este TAM-ul și drive-ul.

Știi, cred că o să-mi notez separat asta cu TAM-ul. Toată viața am început cu ideea unui produs de care „ar trebui să fie nevoie” și abia apoi începeam să calculez pentru cine este el de fapt. Ok, mergem mai departe. Lecția a treia?

Lecția a treia? Acum are loc o trezire treptată a pieței. Timp de mulți ani, investitorii aruncau bani în startupuri. Dacă un antreprenor folosea cuvintele „la modă” și promitea mult, asta era suficient. Investitorii mergeau pe principiul „investim în 100 de startupuri, unul sigur va reuși – și e ok”. Acum acest model nu mai funcționează. Se produce o trezire.

A patra?

Lecția a patra – Silicon Valley și San Francisco sunt astăzi o combinație ciudată de cinism extrem și declarații despre umanitate.

Cinism?

Cinism în sensul că totul are un preț, totul are un ROI clar calculat, iar dacă nu are, atunci nu merită să-ți pierzi timpul cu acel lucru. Și, în același timp, toți mentorii noștri, aproape la unison, reveneau mereu la valorile umane de bază. Dar nu puteam scăpa de gândul că, mai degrabă, încercau să creeze o aparență, să se prefacă în stilul fake it till you make it, că afacerile lor conțin bunătate și trăsături umane. Ca și cum ar spune: „Toate aceste tranzacții care par cinice – cumpărarea și vânzarea de companii, scalarea produselor până devin multi-unicorni de zeci de miliarde, angajările și concedierile în masă – toate acestea, de fapt, au o față umană și un scop uman mai înalt.”

Știi, poate că noi, deocamdată, nu avem acel spirit antreprenorial care să atragă miliarde de dolari, dar avem și mult mai puțin cinism. Și nu vreau să spun că știu ce e mai bine. Eu sunt de partea umanității. Și aici vine lecția a cincea – poate cea mai valoroasă.

?

Dacă poți, asta nu înseamnă că trebuie. Dacă poți să faci o prezentare, să creezi o idee de produs și să atragi mâine 15 milioane de dolari pentru dezvoltarea lui, asta nu înseamnă deloc că trebuie să o faci. Asta spunea acel profesor de la Stanford care mi-a plăcut cel mai mult. A lucrat 15 ani în Europa, la Siemens, la nivel de „C”, director de inovație, și în fiecare weekend zbura din Germania acasă, în SUA, și înapoi. Eu abia m-am adaptat în acele 10 zile să nu mă trezesc la 4 dimineața, și încă o lună după aceea, în Chișinău, m-am reobișnuit cu fusul orar. Iar el a trăit în jet lag timp de 15 ani.

Și acum el spune că dacă poți, nu înseamnă că trebuie. Că introspecția este la fel de importantă ca drumul spre succes și bani mulți. Și că să înțelegi cine ești, ce e „al tău”, e la fel de valoros ca drumul către scară și volum. Asta se vede foarte clar din titlurile din presa de profil din San Francisco: „A atras un milion”, „au atras zece milioane”, „au atras 50 de milioane”. Aici obiectivele sunt clar deturnate. E de înțeles – în Bay Area, cum zic ei, chiar și în criză există disponibil un trilion de dolari pentru investiții. Iar în vremuri normale, două-trei trilioane. Asta generează multe idei cinice, pur tranzacționale – unde nu este vorba despre îmbunătățirea vieții oamenilor, ci în primul rând despre multiplicarea capitalului.

Nu o să filosofez și să spun că „totul trebuie să fie echilibrat” – eu încă nu am atras un milion de investiții și nu am acea experiență personală. Dar îmi amintesc de o conversație recentă cu un om care câștigă bine, dar de ani buni trăiește într-o stare de stres constant. Știi ce mi-a zis că e cea mai mare valoare a lui? „Dimineața, timp de două ore, nu lucrez. Gătesc micul dejun, citesc o carte, privesc pe geam – și astea sunt cele mai bune două ore din ziua mea. Bun, povestește-mi despre „viața de zi cu zi”. N-a fost totul doar studiu…

Ritmul în San Francisco e ritmul goanei după bani – și nu e nicio exagerare. Din curiozitate, și pentru că tot mă trezeam la 4 dimineața, am decis să găsesc o sală de sport în apropiere și să merg la antrenament. M-am înscris la prima sesiune, la ora 6 dimineața. Sala – o cameră mică. 20 de benzi de alergare și 20 de bănci aranjate cât mai compact. E clar că chiria acolo e enormă. Muzică de club în difuzoare, iar antrenorul, la 6 dimineața, „tură” sala cu 40 de oameni. 20 pe benzi, 20 pe bănci. Și lucrează cu toți, pe rând, în intervale de câte 10 minute. 10 minute pe bandă, 10 pe bancă.

Într-o zi „am întârziat”. M-am trezit mai târziu și am mers la sesiunea de la ora 8. Era sâmbătă și am zis să mai dorm. Și – am rămas surprins. La 6 sala era plină, la 8 – aproape goală. Și e clar de ce. Acolo e normal să fii „terminator”. Cei mai mulți CEO spun că pentru eficiență personală se trezesc la 4 dimineața. La 6 deja viața e în plină viteză. Tineri, ambițioși – deja aleargă spre succes. Și restul, cât pot, încearcă să țină pasul.

Pe de altă parte, unul dintre „colegii” mei a spus că urăște acest oraș pentru faptul că, în ciuda bogăției sale, e atât de indiferent față de propriii locuitori. Sunt mulți oameni care au rămas pe dinafară, pur și simplu dați la o parte, pe stradă. Sunt mulți care depind de „substanțe”, în special de fentanil. Au, practic, o epidemie. Există cartiere întregi în San Francisco unde turiștilor li se recomandă categoric să nu se cazeze. Soția colegului meu din Canada a fost jefuită cu cuțitul într-un astfel de cartier. Alte două fete din curs, în 10 minute cât au stat într-un restaurant, au avut mașina spartă și toate lucrurile de valoare furate.

Și totuși, la doar o oră după asta, cineva le-a sunat, le-a spus că a găsit gențile și actele și le-a ajutat să le recupereze. Acolo contrastul este maxim. Negrul absolut și albul impecabil conviețuiesc la fiecare pas.

Ai rămas profund impresionat! Dar aș vrea să trag eu o concluzie. Nu mi se pare deloc cinică – e valabilă pentru orice afacere. Mi-a plăcut lecția ta „numărul doi”. Ai nevoie de drive și, neapărat, trebuie să cauți, reformulez, o piață „suficient de mare”. O notez și eu.