Când argumentele logice eșuează în a o convinge pe fiica mea de 13 ani, se trezește dictatorul din mine care dă ordine:„Destul! Așa am spus eu”. De altfel, caracterul meu o învață să fie și diplomată, să-și atingă scopurile prin conversație, nu prin mofturi.

Am fost crescută nu de părinți, ci de sora mai mare. Ea este înzestrată cu un mare talent pedagogic, iar eu am fost primul om asupra căruia și l-a exersat. Anume sora mi-a însușit iubirea de carte și m-a învățat să citesc. Apropo, educatoarea de la grădiniță profita de aceasta când avea treburi. Pe când aveam cinci ani, mă așeza în fața grupului de copii, îmi dădea o carte în mâini, iar eu le citeam (așa și-mi vine să zic „colegilor”) în voce. Însă, nu împărtășesc cu sora mea aceeași dragoste pentru pedagogie. Încă din clasa întâi i-am spus fiicei mele:„Tu înveți de una singură”.

Uneori viața este blândă cu mine, alteori îmi mai dă câte un ghiont. Am crescut într-o familie de proletari, care a fost bine zguduită de destrămarea URRS. Dacă, pe timpurile vechi, părinții o impuneau pe sora mea să mănânce tartine cu icre, în ani ‘90 credeam că prietena mea trăiește bine pentru că are crenvuști fierte pe masă. Cu toate astea, anume acest șoc ne-a călit pe mulți dintre noi pentru toată viața.

Am început să muncesc din anul doi de facultate. Pe atunci mama se îmbolnăvise grav, bani nu erau, dar și eu voiam să-mi câștig independența.

Primul meu job l-am primit la NIT. Un canal TV de pe-atunci. Făcusem abia 19 și aproape că după primul salariu mi-am închiriat prima locuință, părăsind apartamentul de 3 camere al părinților.Totuși, ce înseamnă televiziune cu adevărat, am înțeles abia la PRO TV. Acolo am fost invitată de Dorin Scobioală, fostul meu coleg la două posturi. Deja plecasem de la NIT și, în timp ce coboram scările de la Biblioteca Hașdeu, mă întâmpina Dorin:„O, Natașa! Cum ești? Bine? Vino la noi la PRO TV, în Moldova se deschide un nou post TV”. Ne-am lansat în jumătate de an. Eu am devenit prezentatoarea știrilor de limbă rusă și reporteriță de limbă română.

La început mi-a fost greu. De trei ori am venit la directorul postului, Cătălin Josan, mi-am pus pe masă telefonul și legitimația, și i-am spus că plec. Cătălin de trei ori mi-a pus la o parte telefonul și legitimația, m-a scos la terasa de la etajul 17 din clădirea MinAgro, unde era și redacția noastră, mi-a aprins o țigară și mi-a spus:„Natașa, o să reușești. Știu asta.” Așa am și rămas pentru încă 15 ani (fumatul l-am lăsat mai târziu).

Am crescut într-un mediu rusofon, dar deja gândesc în limba română. M-am bucurat de cei mai buni profesori – Vasile Botnaru, Lorena Bogza, Cătălin Josan, Artur Corcenga.

Recunosc că, din obișnuință, citesc cărțile mai mult în limba rusă. Din ultimele care mi-a plăcut au fost „Zuleiha deschide ochii” și ”Sapiens”. În utlima, ce dezvăluiri! Suntem gata să ne trădăm casa pentru bani, dintr-un simplu motiv – credința oarbă în mitul banilor. Locuim într-o lume mitică.

Nu am idoli în jurnalism, dar dacă e să vorbim despre cineva, de cine-mi place, acesta este Vladimir Pozner. E în tocmai ca un coniac scump, cu anii crește în calitate și valoare. Este fermecător. Probabil am ales un epitet surprinzător, dar pentru mine este anume fermecător. Am revăzut multe dintre interviurile cu variate personalități și toate călătoriile sale cu Ivan Urgant. În Rusia, numai Pozner reușește să critice puterea (indirect și elegant, desigur) în timp ce-și ține emisiunea chiar pe postul puterii.

Iată că deja de trei ani conduc proiectul „Vorbește Moldova” (un analog al „Пусть говорят”). Recunosc că mi-a fost cam frică înainte de lansare. Îmi părea că nu vom putea concura cu mega proiectul rusesc, ce are o vechime considerabilă. Dar s-a dovedit a fi invers. Telespectatorul nostru vrea să vadă istoriile oamenilor noștri. Numai peste un an de la lansare, Vorbește Moldova a devenit cel mai popular Show TV din țară. Unele din emisiunile noastre au strâns 43% din totalul auditoriului TV. Nu am auzit ca cineva, înaintea noastră, să atingă asemenea rezultate.

Din punct de vedere tehnic, filmăm emisiunea o zi sau două pe săptămână. După aceasta am nevoie de încă o zi, ca să-mi revin emoțional.

Am o singură regulă – niciodată nu comunic cu eroii înainte și după emisiune. Prima ar afecta sinceritatea emoțiilor, iar a doua mă ocrotește de epuizare emoțională. Am încălcat regula de două ori. Odată, a fost difuzată povestea unei fetițe de 11 ani, Alexandra, a surorii și bunicii sale. La acel moment, mama fetiței a stat închisă și și-a pierdut drepturile părinteși asupra copilului. Bunica era nevoită să aibă grijă de surori, fiind bolnavă de cancer terminal. Alexandra avea doar 11 ani și nu se putea angaja oficial, de aceea bunica s-a angajat ca femeie de serviciu la piață, dar, în scurt timp, puterile au părăsit-o și, în locul ei, muncea fetița de 11 ani. Când aveau loc filmările, era iarnă cruntă. M-a atins atât de profund această situație pentru că și fiica mea avea acceași vârstă ca Alexandra. La 11 ani, în întuneric, să cureți nămeții de zăpadă...Am realizat emisiunea. În câteva săptămâni bunica a murit, iar fetița a început să trăiască cu mama (care pare că s-a corectat și chiar a reușit să-și reîntoarcă drepturile părintești). Se pare că totul se ameliorase. Pe 8 martie, la ceva timp după filmări, m-am revăzut cu Alexandra și i-am oferit un mic cadou, un lucru ce îi era necesar.

În timpul pregătirii pentru Vorbește Moldova, eroii sunt consultați de psihologi. De asemenea, specialiștii sunt mereu prezenți pe platou drept experți. Sunt adesea întrebată cum de reușesc să fac față, psihologic, unor asemenea scenarii și că, probabil, am nevoie de ajutor psihologic la fel de mult ca înșiși eroii. Din toată istoria emisiunii, am alungat din studiou doi oameni, chiar în timpul filmărilor. Înțeleg că realizăm un Show TV, dar și nerușinarea trebuie să aibă o limită.

Într-o singură emisiune te poți ciocni, laolaltă, atât de cele mai condamnabile expresii ale firii omenești, cât și de cele mai lăudabile, cu o inteligență înnăscută a unor oameni, la prima vedere, absolut ordinari. Odată, eroul unei emisiuni era un taximetrist din Soroca, care a vrut să-și testeze paternitatea ca să nu plătească pensia alimentară pentru copii. La întrebarea de ce crede că copii nu-i aparțin, a răspuns că așa i-a zis o ghicitoare pe care a dus-o cu mașina. Din cealaltă parte, venise și fosta lui soție, pe care a părăsit-o cu doi copii și, mai ales, atunci când cea mai mare se îmbolnăvise de cancer. Toată emisiunea mă luptam cu o profundă aversiune față de acest bărbat și o mare admirație pentru forța interioară a acelei femei. Olga a găsit forțe nu doar să se mute într-un alt oraș și să-și găsească un post de muncă ca să-și întrețină copii, dar să-l și ierte pe fostul soț. Evident că am făcut testul ADN și copii s-au dovedit a fi ai lui, iar eu n-am rezistat și, la finalul emisiunii, i-am zis verde în ochi tot ce credeam despre el. Încă multă vreme după acele filmări clocotea totul în mine. Cu Olga ne mai vedem uneori, căci s-a mutat la Chișinău.

Nu am planuri de viitor în forma unor cifre și etape profesionale. Îmi place să trăiesc și să savurez viața. În profunzimea mea trăiește un sibarit și nu sunt deloc adepta trend-ului „ieși din zona de comfort”. Nu înțeleg de ce, dacă mă simt comfortabil într-o situație, trebuie să distrug o stare de echilibru la care am ajuns?

Nu cred în Dumnezeu, soartă și coincidențe. Cred în consecințele deciziilor și faptelor umane.

În viața mea, în linii mari, nu există deadline-uri și rezultate concrete. Au dreptate budiștii, care găsesc sensul – în Cale. Peste 10 ani vreau să fiu mai bună. Adică, voi lucra asupra mezantropiei, care începe să-și facă apariția, și voi încerca să-mi sporesc deschiderea și atitudinea pozitivă. Vreau, fără pic de grabă, să îmbătrânesc și să devin mai bună.

Pavel Zingan