Victor, bună ziua. Ne cunoaștem de o sută de ani, am apucat deja să fac un interviu de business cu fiul tău, dar cu tine nu am făcut niciodată. Așa că vreau să profit de ocazie și să încep chiar de la început. Știu că de mult timp te ocupi cu distribuția cafelei în Moldova, am fost la Big Deal – restaurantul pe care l-ați avut cu soția ta, dar astea sunt doar fragmente din puzzle, iar mie mi-ar plăcea să văd tabloul întreg.

Cu ce începem?

Întotdeauna ținem minte primul lucru. Așa că să începem cu primul loc de muncă.

Era anul 1984. Tocmai terminasem Tehnicumul de Comerț Sovietic din Chișinău. Poți să zâmbești, desigur, dar eu studiam cu un mare entuziasm marfologia – și chiar și acum îți pot spune compoziția chimică a multor produse alimentare, pe care o țin minte din anii de studiu. Am ieșit din tehnicum cu o bază de cunoștințe solidă. Și, desigur, ne repartizau la cele mai râvnite locuri de muncă din acea vreme…

La bazele comerciale, presupun?

Exact! Am fost repartizat la bazele Ministerului Comerțului, la „Moldbăcălia”. Eram cel mai bun lucrător, aveam în gestiune cea mai mare bază, cu cel mai mare rulaj.

Nu e rău pentru un tânăr abia ieșit din tehnicum…

Și o experiență excelentă. Așa că, atunci când în Moldova s-a deschis prima Asociație Comercială care se ocupa serios de importuri – inclusiv a fost prima din toată URSS care a importat automobile străine – am fost recomandat pentru a lucra acolo. Îți imaginezi, veneau oameni din Moscova și Leningrad la noi, la Chișinău, să cumpere mașini noi. Nici nu mai spun de boomul de „videoduble” sau mașini de spălat străine.

Să fii marfolog într-o astfel de companie era mai tare decât să fii ministru…

Eu nu eram marfolog, ci inginer în operațiuni de transport-expediere. Transport, vagoane, containere – asta era munca mea. Era foarte interesant, am descoperit o lume nouă. Și așa au început anii ’90…

Da, atunci totul se putea schimba într-o singură zi…

Exact așa a fost. Se întâmpla, de exemplu, ca toată lumea să producă vodcă, dar nimeni nu se gândea la cărbunele activ necesar pentru filtrare, și puteai vinde câteva tiruri de cărbune cu 150% adaos lunar. Sau veneau comercianți din România să cumpere hârtie, și începeai să cauți hârtie, iar în final ajungeai să livrezi celuloză unei fabrici de hârtie, ca în schimb să primești hârtie, care era în deficit. Un simplu caiet de adrese al furnizorilor putea deveni un pașaport de acces într-o lume a livrărilor neobișnuite și a tranzacțiilor comerciale.

Vremurile acelea nu pot fi descrise mai bine decât printr-un banc de atunci, când doi comercianți se întâlnesc: unul caută un vagon de lemne, celălalt oferă lemne, dau mâna, semnează contractul, iar apoi unul merge să caute lemnele, iar celălalt – banii.

Așa și era. Dar eu am avut noroc. Haosul tranzacțiilor comerciale, când nu existau reguli sau cunoștințe, ci doar norocul și relațiile contau, s-a transformat brusc în cea mai bună școală de business pe care ți-o puteai imagina.

Te-ai înscris undeva să studiezi?

Nu, m-au angajat la biroul Coca-Cola din Moldova.

Nici nu știam că ai lucrat la Coca-Cola…

Nu mai suportam haosul din jur. Voiam să înțeleg cum e organizat businessul într-o corporație internațională ca Coca-Cola. Am văzut întâmplător un anunț că se caută manager de achiziții. Am aplicat. Am fost invitat la interviu. Interviul era ținut de directorul financiar. După o oră și jumătate de discuții, l-a chemat pe directorul de vânzări, și împreună mi-au propus să vin în echipa de vânzări.

În final, după câțiva ani, am ajuns director comercial Coca-Cola în Moldova.

Carieră frumoasă!

Școală bună. Unde, în afară de Coca-Cola, aș fi putut să-l cunosc personal pe Greg Sand, unul dintre fondatorii merchandizingului? Până la el, puțini se gândeau cum se așază corect produsele pe rafturi, și cu siguranță nimeni nu încercase să transforme asta într-o știință. La Coca-Cola, în sfârșit, am găsit sistem în muncă, am prins gustul adevăratei culturi de business. Coca-Cola mi-a fost un MBA.

Dar când ne-am cunoscut noi, tu deja te ocupai de cafea (nu încă Julius Meinl) și restaurantul Big Deal. Fă-ne legătura de la Coca-Cola până acolo…

După biroul din Moldova, am lucrat o vreme și în biroul Coca-Cola din Moscova, aveam un contract foarte avantajos. Dar asta însemna că am lăsat locul meu liber în Moldova, și când m-am întors la Chișinău, nu m-am mai întors la Coca-Cola.

Și ce ai făcut?

Eu și soția am preluat o unitate mare de alimentație publică – plăcinte, bucătărie națională. Când am înțeles că nu o vom putea cumpăra, am decis să deschidem propriul nostru restaurant. Am găsit un spațiu pe Eminescu, am investit toți banii noștri, plus împrumutați, și am deschis Big Deal. Puțin mai târziu mi s-a propus să mă ocup de distribuția cafelei – și experiența mea de la Coca-Cola a contat. Așa am ajuns la Julius Meinl.

Ei te-au contactat sau tu pe ei?

Eu. După Coca-Cola, îmi doream un partener la fel de sistemic, așa că am început să studiez piața furnizorilor de cafea. La acel moment, liderii din Moldova erau Lavazza și Illy, și știam că am nevoie de un brand la fel de puternic.

Și acela a fost Julius Meinl?

Ca de obicei – o serie de întâmplări. Ții minte că pe Ștefan cel Mare era un magazin de brand Julius Meinl? Atunci compania avea propriul lanț de retail.

Desigur. La începutul lui Ștefan, dinspre Inturist.

Le cumpăram copiilor înghețată de acolo – era pe val. Brandul mi se fixase în minte. Aveam și relații de afaceri cu Austria – încă un indiciu. Și atunci o cunoscută mi-a sugerat să mă uit mai atent la Julius Meinl ca brand de cafea. Regiunea noastră era sub oficiul din România. Am sunat, am mers la întâlnire, am prezentat un plan de afaceri – nu pe o foaie, am stat nopți întregi calculând. Mi-au aprobat planul, am format prima echipă – patru oameni – și am făcut primul import.

Când era asta?

Vara lui 2010. Echipa: doi agenți, un barista, o contabilă și eu. Prima vânzare a fost la Ecosport Gym.

Lui Vlad Roșnov? El și azi servește cafea Julius Meinl oaspeților – uneori o prepară chiar el.

Așa e. L-am învățat în pandemie. Iar factura cu numărul 1 către Ecosport Gym e înrămată și atârnată la intrarea în birou. Îmi amintesc perfect primii trei clienți – Ecosport, Pegas și salonul de frumusețe Cristis.

Nu știu cum e la Cristis, dar la Pegas încă servesc Julius Meinl. Asta da stabilitate! Câți oameni ai azi în echipă?

Acum – 50. Ce mă bucură cel mai mult e premiul pentru cel mai bun angajator. În 2023 am intrat în TOP-10 angajatori ai Moldovei. Ceilalți erau doar giganți – 200, 500, 1000 de angajați. Și noi. Am spus în glumă colegului meu de HR că trebuie să muncim ca să ajungem în TOP-100 companii din Moldova. Și uite că nu în 100, ci în 10!

Felicitări! Dar dacă trecem de la echipă la clienți, câte „puncte” aveți în HoReCa, care e direcția voastră principală?

Acum – aproximativ 1200 de puncte. Atât HoReCa, cât și segmentul de birouri – foarte bine dezvoltat la noi.

Dar retailul?

Până la pandemie nu ne ocupam deloc. Apoi am înțeles că trebuie schimbată strategia și diversificate canalele de vânzare. În ultimii ani am intrat tot mai activ în retail.

Și în evenimente? Mi se pare că prezența la evenimente e semnătura Julius Meinl. Vă văd mereu acolo, mai ales la evenimente de top. Care a fost cel mai mare eveniment pe care l-ați deservit?

Ții minte că la aeroport s-a sărbătorit Ziua Aviației?

Țin minte.

Noi am deservit acel flux imens de invitați. Am avut 10 puncte de servire.

Recordul vostru?

Nu. La summitul european de la Mimi, când au venit liderii politici din toată Europa, am avut 14 puncte. Planificarea a început cu trei luni înainte. A trebuit să comandăm echipamente de 30 000 de euro în plus, ca să ne încadrăm în cerințe. Dar acum suntem gata să deservim orice nivel de eveniment – avem experiența.

O! N-am întrebat încă despre cea mai memorabilă ceașcă de cafea din viața ta! A devenit tradiție – am întrebat-o și pe Christina Meinl, și pe fiul tău. Deci te întreb și pe tine.

Sunt mai multe. Îmi amintesc când, înainte de pandemie, a venit la Chișinău o delegație mare de la Julius Meinl – conducerea și managerii regionali. După întâlniri și vizită la Cricova, într-o seară, pe la ora 11, intrăm în La Plăcinte, lângă Teatrul de Operă. CEO-ul Julius Meinl comandă o ceașcă de espresso, bea, închide ochii și spune: „Victor, n-am băut niciodată un espresso atât de bun!”

Frumos…

Și mai țin minte una. În URSS, am făcut armata în Lituania, într-o divizie de parașutiști – pregăteam cercetași pentru trupele aeropurtate.

Ai fost parașutist?! Mai ai maioul? Ai sărit cu parașuta?

Maioul nu mai e, dar am 24 de salturi. În armată am avut o singură permisie. Am venit acasă și am luat cu mine o cutie de cafea solubilă – era un mare deficit, dar eu lucrasem la bază înainte de armată. La unitate, pregăteam salturi, era 3 noaptea, toți obosiți. Am zis: hai să-i răsfăț cu cafea. Nici apă fierbinte nu era – doar ceai în ceainicul militar. Așa că am pus cafea direct în ceai. Era cea mai aristocratică dimineață înainte de salturi – dimineață cu aromă de cafea.

Îmi imaginez scena…

Am adunat multe povești despre cafea în viață. În pandemie, la începutul carantinei, eram doar patru în birou. Am decis să donez un espressor și provizii de cafea medicilor de la Spitalul de Boli Infecțioase – munceau ca în război, 24/24…

Țin minte, cum să uiți așa ceva…

Am mers fără să anunțăm pe nimeni. Nici nu știam cui să ne adresăm. Era ciudat să „trimiți” angajați – era frică, era epicentrul bolii. Așa că mi-am tras masca până sus, am luat espressorul și cafeaua în brațe și am mers prin curte să găsesc cui să le ofer.

Gata! Să revenim la prezent – clar că poveștile nu se termină curând. Ce planuri are Julius Meinl pentru 2025?

Planurile sunt simple – să muncim. Motivația mea e că o companie locală mică poate lucra după standardele unei multinaționale. Pentru mine contează să fie clienții mulțumiți de rezultate și echipa mea să simtă grijă și mândrie pentru ceea ce face.

Cel mai bun plan. Orice s-ar întâmpla pe piața cafelei sau în lume – ce zi e aia fără o ceașcă de cafea, nu-i așa?